În democraţie, ascensiunea oricărui potenţial Arturo Ui poate fi oprita

Paranoia postelectorală este un sindrom de care toate partidele care s-au perindat la putere după '89 au fost atinse dar parca niciodata nu s a manifestat atat de agresiv ca acum cand portocaliil s au urcat cu bocancii peste vietile noastre.
Paranoia politică postelectorală are aceleaşi semne clinice diagnosticabile oricărui individ: supraestimare de sine, rigiditate psihică, erori de judecată cauzate de premise subiective, limbaj persuasiv, cu tendinţe spre ipocrizie.
În cel mai scurt timp după câştigarea alegerilor, se pot identifica cel puţin câţiva trepăduşi care roiesc în jurul conducătorului, cu atitudine de yesmen.
Cu timpul, numărul ketmanilor, pentru că aşa îi numeau perşii pe cei care spuneau turcilor doar ceea ce turcii doreau să audă, creşte într-un mod atât de alarmant, încât aproape că întregul partid devine un fel de cor, în care se cântă pe o singură voce.
Acest moment este debutul ieşirii în scenă al viitorului Arturo Ui, conducătorul adulat şi de necontrazis, atotştiutorul grotesc, omniprezent al băilor de mulţime.
Din fericire, societatea românească, sprijinită de mecanisme tot mai solide, pe principii occidentale, a sancţionat aceste tentative de paranoia postelectorală.
Viitorul cetăţii noastre pare a fi având o doză de speranţă acum, dupa aderare, totuşi, este extrem de benefică recitirea celebrei piese de teatru a lui Bertholt Brecht.
Aviz amatorilor care au rămas cu mâna întinsă, ca a regelui Lear, nedumeriţi şi înşelaţi de politicienii categoria muscă. .